ROMÂNIA PITOREASCĂ - MELEDIC

După mai multe zile de călărie şi de zdruncen, şi nopţi de nesomn pe la stâne, să stai răsturnat într-un jilţ moale, pe-o limpede seară de vară, în liniştea solemnă a munţilor, sub un cer învăpăiat de stele, şi s-asculţi pe-un străin deştept care-a umblat,  ş-a văzut lume multă  să-l asculţi vorbindu-ţi cu uimire de ţara ta, de frumuseţile şi de bogăţiile ei, iată o fericire din acelea care-ţi lasă-n viaţă dungi neşterse de lumină, cărări de-a lungul cărora îţi porţi cu drag aducerile-aminte.
Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din Capaţii Buzăului. Măgura pe care stăm, un vârf înalt de unde privim toată valea Meledicului şi munţii depărtaţi care-o înconjoară, se cheamă «Gruiul Haiducilor». Un mândru castel se ridică pe marginea lacului, flori ne-mpresoară, stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului.

– Doamne, frumoasă ţară mai aveţi... Pământul d-voastră e într-adevăr o mamă care vă răsfaţă: el vă dă, aproape de-a gata, şi asta nu e totdeauna un bine, vă dă cu mână largă fructele cele mai gustoase, grânele cele mai căutate în Europa, şi vinuri despre care noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din poveşti. În alte părţi va să munceşti şi s-asuzi, din greu, să te lupţi piept la piept cu pământul, ca să smulgi şi tu ceva din bogăţiile lui, – fără să mai vorbim de ţările friguroase unde glia e săracă şi unde oamenii sunt nevoiţi să ceară mărilor hrana pe care nu le-o poate da pământul. Aici am văzut păşuni întinse rămase nepăscute, păduri nemărginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de sare şi râuri de păcură ce, de sine, au izbucnit din adâncuri, nerăbdătoare viind ele la dvoastră. Eu am rămas pe gânduri, ieri, la Lopătari, când am văzut pe deal limbile acelea de flăcări, străvezii, tremurătoare-n bătaia soarelui, îmi închipuiam... poţi oare să nu visezi într-o ţară ca a dtale?... îmi închipuiam că, pe dealul acela al Smoleanului, s-ar râdica un oraş, care s-ar încălzi şi s-ar lumina c-un gaz aşa de curat, strecurat cu-atâta grijă şi-mpărţit cu atâta dărnicie de bunul d-voastră pământ, şi că toţi munţ- ii aceştia, frumoşii munţi ai Buzăului, care au lacuri, şi chihlimbar, şi aur, şi-ar deschide deodată ascunsele lor comori şi le-ar răvărsa asupra acelui oraş,  asupra ţării întregi... Ce noapte divină, şi cum te-ndeamnă la vorbă şi la vedenii!... Spune drept, dacă patria d-voastră, pe caremi închipui cât trebuie s-o iubiţi, nu vă dă adesea visuri de acestea, dintr-o mie şi una de nopţi. În orice caz, mărturiseşte că sunteţi un popor fericit.

– Ar trebui să fim. Îţi spuneam însă ce istorie zbuciumată am avut–o lupt-a fost, aproape toată viaţa noastră, ş-un câmp de jaf şi de măcel pământul ţării. Şi azi găsesc plugarii noştri săgeţi pe unde ară, şi pinteni şi zăbale ruginite şi oase de cai cu oase de viteji amestecate. Pe când d-voastră munceaţi în linişte, şi râdicaţi altarele luminii apusene, noi păzeam, străji credincioase şi neadormite, la porţile Carpaţilor, noi ne luptam sărmanii, neştiuţi şi neajutaţi de nimeni, şi apăram cu sângele nostru sfânta şi rodnica d-voastră pace...Gardă care moare, cum ziceţi în mândra d-voastră limbă, moare, dar nu se predă. Noi am fost garda aceea!
Vedeţi dar că nu vă suntem tocmai străini, şi c-am pus şi noi ceva de departe, la lumina asta mare, spre care de-abia acum, de câţiva ani, putem să ne-ntoarcem faţa, şi să ne-adăpăm, la strălucirea ei, sufletele noastre aşa de-nsetate, de veacuri însetate. Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor prin care-a trecut. El nu-i strângător, pentru c-a strâns de mii de ori, şi de mii de ori a fost jefuit; el nu-i încrezător în dreptatea şi rânduiala omenească, pentru că mereu s-a încrezut şi mereu a fost înşelat, şi de oameni, şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bun, blând, înzestrat cu cele mai alese însuşiri, comori ascunse dorm încă-n sufletul lui, ca şi-n pământul pe care trăieşte, şi-n ziua când, înseninat şi trezit la adevărata viaţă, va fi chemat să şi le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai generos şi mai de ispravă, ca poporul românesc.
Ş-atunci, scumpul meu domn, frumosul d-tale vis, visul nostru al tuturora, nu va mai fi un vis...

-România pitorească este un volum de proză publicat în 1901 de scriitorul român Alexandru Vlahuță și care constituie un veritabil atlas geografic comentat al României de la începutul secolului al XX-lea.